Si uite asa s-a mai sfarsit una... Pacat! In ea mi-am pus cele mai mari sperante de conturare a trecutului frumos intr-un viitor necunoscut ce il avea pe el in cenrtu de data asta. Iar el era ACEL EL. Ei nu stiu sa spuna "iarta-ma", ei stiu sa spuna doar "adio". Oare nu simte ca o parte din suflet se rupe si se transforma in cenusa? In cenusa din care va scrie mai tarziu numele meu, o va uda cu lacrimi si ii va spune "Te iubesc"; va incerca sa o transforme inapoi. Poate altii cred ca va fi prea tarziu. Acea parte eram eu...iar pentru el, pentru dragoste, nu mai exista legi - orice scrum se poate transforma din nou in ceea ce a fost odata.
Inconjurata acum de singuratati incep sa zaresc ca "peisajul" in care traiesc este unul meschin - ma aflu intre patru ziduri in umbra carora se vad, inspaimantatoare, ramurile copacilor dezgoliti din fata blocului, un pat gol in coltul caruia stau zgribulita, solitara si ma gandesc sa-mi alung din mintea-mi obosita aceleasi framantari si aceleasi intrebari fara raspuns ce ma macina de cateva zile. Sau mai bine nu... De dragul amintirilor, prefer sa doara si sa las sa curga lacrimile seara si, aceleasi lacrimi, ziua, sa fie un inocent zambet fals adus in fata celor ce nici macar nu observa ca port o masca a fericirii care nu stie ce este aceea "fericire". De dragul lui prefer sa-mi simt clipa de clipa inima cum imi sopteste acel nume... decat sa-l uit.
Cineva ar trebui sa ma puna la locul meu "ca papusile cu resort cand inchizi capacul". Hm...dar stiti unde este locul meu? Ma indoiesc....................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu